Un foculet cat de mic...

Am depasit recordul: am reusit sa ma culc (cu camasa de noapte pe mine) la ora 8.30. Cu o seara inainte fusesem la Future Shorts si la Spectacolul Pompieristic de la Armeneasca, si nu am reusit sa adorm inainte de 4.30. Poate si pentru ca vazusem prea multi fotografi atragatori in lumina flacarilor si auzisem prea multe domnisoare comentand inginereste tehnicile utilizate de pompieri.

Dar azi am intrecut masura: 8.30 A.M. Nu P.M. Desi dupa ce m-am uitat la ceas a aparut un P.M...

Ce m-a tinut cu ochii ciuliti si urechile cat cepele in noaptea care a trecut a fost o intamplare de la Arenele Romane. Cu oameni frumosi, colorati, si iubitori de libera exprimare. Fiecare, dupa puteri. Pe langa muzica de mare energie a celor de la Moderat, Aeroplane si Tom Wilson si show-ul tacanit si viu al celor de la si Basement Jaxx, am retinut spectacolul de figuri si reactii al celor prezenti, care ma fascineaza de fiecare data, si care ma prinde mereu in plasa tipologiilor intuitive... Baiatul popular cu palarie londoneza de paie; tipa activa, carierista; cateva domnisoare care se intrebau ce cauta acolo; tipa fara mimica si fara culoare, care a stat 4 ore in multime fara sa faca mai mult decat o usoara miscare a bustului, datorata nevoii inevitabile de inspiratie si... expiratie. Am mai vazut si publicitarul care trebuie neaparat vazut la un eveniment de o astfel de natura umana. Si fetele care dansau frenetic, sperand ca vor fi remarcate de printul expat pe care-l viseaza, pana cand s-au plictisit de sperat si au inceput chiar sa se simta bine doar cu ele. Si baietii cautatori de comori feminine. Si Ana Ularu. Si Michael: pe ecrane, in boxe si intotdeauna.

A da sa a nu da...

...cu banul?

In lista de clisee care tin umanitatea in pozitia in care se afla, l-am gasit pe ala care zice ca unele sanse sunt unice si ca nu trebuie sa pierzi un tren care intra in gara ta, pentru ca poate fi singurul... Iertati-mi lipsa de precizie, dar cand am o dilema si-l vad pe cel din fata mea scotand din arhiva sfaturi de acest soi, mi se taie elanul.

De unde lipsa asta de optimism...? Daca tot am o gara si niste sine, s-or incumeta, totusi, cateva trenuri sa-mi suiere in urechi, nu? Si apoi, daca se intampla, totusi, ca gara sa ramana pustie, de ce trebuie sa traduc asta ca o tragedie? Pot sa o transform in ce vreau eu, in loc sa plang. Cu atat mai bine: mai putin praf, mai putina poluare, mai multa fericire.

Ma dau si eu mareata... pentru ca o solutie nu am. Asa ca ma intorc la lista mea PRO si CONTRA. Daca nici aia nu reuseste sa imi arate calea, recurg la solutia extrema: moneda salvatoare. Si deodata ma prind ca tocmai am impartit posibilitatile in alb si negru. Poate exista totusi si varianta gri...

Pentru necunoscatorii in lemele si dilemele toplicenesti, povestea cu trenul si moneda este legata de un telefon primit astazi de la o reputata institutie care ofera burse peste ocean. Burse de studiu. Burse universitare, masterale, doctorale... Implineste visuri, aduce zambete, construieste povesti de succes. Desi povestea mea a inceput in februarie-martie 2008, si parea ca se terminase si ca decisesem sa cinstesc in continuare doina, dorul si transhumanta, azi am aflat ca pot sa-mi fac bagajul si ca americanii ma vor, oh, da! Si aici intervine trenul. Si moneda. Si lista. Pana luni.

Sa scoatem R-ul din rOM

O colega apropiata de-a mea a citit cu atentie postul cu tinerii romi si tramvaiul - sa scoatem R-ul din rOM - si m-a criticat pentru ca am construit povestea in jurul unui stereotip (legat de mirosul specific al celor doi), lucru care nu face decat sa arate ca oricat de deschisi ne dam, suntem sclavii unor scheme mentale.

La inceput am cautat argumente prin care sa-mi motivez in fata colegei mele "gandul meu urat mirositor". Apoi mi-am dat seama ca e inutil si ca sunt vinovata. Si am realizat ca drumul pana la acceptare si incluziune este foarte lung. Pentru simplul fapt ca suntem oameni si ca ducem o lupta oarba pentru supravietuire. Insa ca blegii, de cele mai multe ori ne alegem gresit inamicul... si da-i si lupta, si da-i si lupta... Nu romii ne sunt inamici, ci propriile noastre constructe mentale despre romi. Dar zi-le oamenilor de pe strada asta si iti vor spune: pai arata-mi si mie con-tructele astea mentale, sa le vad si io, ca sa ma pot lupta cu ele.

Pe baza curiozitatii personale si a criticii colegei mele, am continuat un sondaj pe care il initiasem in joaca mai demult printre cunoscuti, intreband obsesiv pe oricine intalneam... imagineaza-ti ca ai urca intr-un autobuz plin, iar la ultima scara ar mai fi un loc. Pe scara sunt cativa romi. Ce faci? Majoritatea mi-au spus ca nu ar mai urca in autobuz. Si cand i-am intrebat de ce, cele mai multe raspunsuri au fost, invariabil: se tem de miros si de golitul buzunarelor. Nu e un sondaj stiintific, riguros, deci probabil ca nu e relevant pentru a trage concluzii cu caracter generalizator. Dar raspunsurile acelea striga ceva. Si-mi amintesc ca acum cativa ani am vorbind cu un coleg de culoare din Tunisia exact pe tema odorii specifice raselor. Mi-a spus senin: va plangeti adesea ca oamenii de culoare miros neplacut. V-ati intrebat insa cum mirositi voi, albii, pentru noi, cei de culoare? Hmmm... asta mi-a sunat atat de firesc si de natural, dar atat de greu de explicat celorlalti...

Andi Vasluianu si tagma de actori romani care concureaza Hollywoodu'

Spotul TIFF de anul asta mi se pare unul dintre cele mai reusite din ultimii ani...

Luati de va bucurati de frumusetile mioritice!

TIFFologii 2009

Bucurestiul ne-a primit ieri cu tunete si fulgere la intoarcerea dintr-un Cluj prietenos si plin de strazi inguste, de oameni care vorbesc maghiara, de bai unisex si de mancare ieftina. Ne-a impins acolo o dorinta nebuna de a trai sau retrait Festivalul (international) de Film Transilvania. Da, are si Bucurestiul festivaluri cate poftesti. Ii lipseste totusi aura si suflul Clujului. Aoleu! Iar au inceput tunetele. Bine, bine, dupa Deformatiile naucitoare si foarte vii, din Green, DIN BUCURESTI... Gata, s-au oprit tunetele! ...am purces intr-un compartiment cu 6 rafturi in care ne-am petrecut romantic noaptea. Noi, 5 fete nebucurestence, dar bucurestenizate, si un tanar nu prea tanar care dupa accent era... clujan numa'-numa'. A stat in raftul de deasupra mea si parea "de-al casei". Noi nu.

Pana la urma ne-am spalat trauma celor 9 ore (plus intarzierea de 1 ora jumatate din partea CFR) intr-o cafenea din fata cinematografului Republica. Am ales 9 bucati filme de vazut si am purces spre achizitionarea de bilete. Au urmat trei zile in care am reusit sa adorm tocmai la singurul film premiat din lista mea de 9 (Cealalată Irina (Regia Andrei Gruzsniczki, 2008), Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea lungmetraj). Ei hai, nu fiti exigenti cu mine: cinematograful Arta este cel mai comod si mai adormitor cinematograf din cate am incercat.

Am ramas cu flash-uri frumoase din excursia asta. A se retine ca pe parcursul celorlalte proiectii mi-am tinut ochii larg deschisi. Chiar daca unele proiectii au durat pana la 2.30 noaptea, in aer liber: Antichristul lui Lars von Trier a fost una dintre ele. Dupa ce am cumparat hotarate biletul, bucuroase ca inca am mai gasit bilete disponibile, am inceput sa ezitam... suntem fete simtitoare si nu credeam ca rezistam trairilor pe care se stie ca Trier le planteaza in filmele lui (in plus, auzisem ca filmul a creat valuri la Cannes datorita catorva scene inspaimantatoare si stiam ca nu mai pusesem mana pe papusi vreo cativa ani dupa ce vazusem Chuckie...) In final doua dintre noi au ales concertul AB4 in loc de Antichristul, o moneda a ales in locul meu sa-mi infrang temerile in numele artei, iar marea usurare a venit din partea unui partener de vizionare care a reusit sa faca din noi singurul grup care radea in hohote in timp ce toti ceilalti 245 de spectatori stateau nemiscati si incordati. Un film absolut. Trebuia sa urmeze ceva dupa absolut, dar nu gasesc nicicum cuvantul potrivit cu trairile, imaginea, simbolurile, actorii, comicul dramatic si absurdul acestei productii. Am iesit de la film cu muschii incordati. Norocul nostru a fost ca dupa productia lui Trier a urmat un film suedez light, Mamut, care ne-a relaxat muschii si ne-a readus in lumea filmelor care pot fi digerate fara crampe.

La ce ma gandesc la trei zile dupa Antichristul? La fetita de 3-4 ani din fata noastra, adusa de mama ei la film si tinuta pana la sfarsitul proiectiei pe scaun, cu scancete si plans infiorator la final. Ma intreb daca maica-sa o pregateste sa fie regizor sau psihoterapeut...

Curat murdar

Am gasit un argument rational asta-seara pentru faptul ca oamenii devin nebuni cand primesc lovituri de la viata (cunoscute popular drept suturi in c.r). Argumentul rational tine de greutate... Ufff... oricat as uri eu profesorii de fizica... au dreptate, dom'le: argumentul rational tine de fapt de masa, pentru ca greutatea se masoara in Newtoni, si din pacate nu prea mai avem din astia in jur. Avem insa kilograme, deci e corect sa spunem ca de fapt argumentul meu ca sa fie rational tine de... masa. Si spun asta nu pentru ca mi-e foame si nici pentru ca fac o analiza a unor reviste pentru gagici obsedate de kilograme, ci pentru ca dupa ce treci de socul unui sut in poponet, te simti deodata mai usor... nu mai simti nici frig, nici cald. nici somn, nici foame. nici tristetile de amor, nici ranile din orgoliu.

Nebunia face sa ti se reduca usor masa corporala, sa razi isteric fara sa-ti pese, sa scoti fiinta aia odihnita din tine si s-o arati la toti. Ce daca are o maneca ma lunga si una mai scurta? Ce daca a uitat sa raspunda la salut si vorbeste neintrebata? Deodata sutul in poponet te asaza in afara ta si reusesti sa te vezi uitandu-te si sa te auzi ascultandu-te... Curata nebunie!