Din nou, aici si acolo

Lore e in Franta. Andreea e in Florida. Si fetili, in Bucuresti. Eu sunt in Indiana. Si mi-e dor. Plictisitor sa tot zic asta intr-una. Dar e mare dor!

Lore imi zice ca si-a cumparat 2 rochite. In Indiana nu sunt rochite. Sunt doar pantaloni de trening branduiti cu Ball State. Si flip-flops.

Lore imi zice ca a baut cafea din ceasca, la o terasa insorita. Aici avem cafea, dar doar la cutie de plastic sau carton. Si nu avem terase insorite, decat daca ni le construim noi. Insorite.

Lore imi zice ca avem, totusi, francezi aici, in Indiana. Avem! Si suntem mandri de ei.

Ora vura

E 2.15 am. Adica 2 noaptea.

In odaile voastre e, in general, 8.15 am. Am, n-am, pana saptamana viitoare, cand pe la ora asta va fi 9.15 am.

Peste meridiane si paralele, ma intind sa va dau ceva. Nu stiu ce inca, dar sper sa va bucurati, si sa primiti.

De rac intors pe dos de dos in jos

Nu vreau sa o fac pe interesanta, pentru ca nu sunt. Doar ca mintea mea ruleaza asa cum ruleaza computerele in universitatile americane: non-stop si fara rost.

Asa ca dau din coate, si-mi zic pentru a o suta oara pe ziua de azi sa ma opresc. Sa ma ocup de lucruri, nu de ganduri.

E toamna. Veveritele au inceput lupta pentru nuci. Iar eu colorez ganduri aiurea. Sunt multe si se prefac care mai de care mai importante. Mais... ce de culori cand intorci gandurile pe dos!

Multumiri sincere Ianei, care a descoperit ca universul ei are un microfon. Cu ajutorul microfonului ala am reusit sa aud cat de rau se vede un om care se tanguie, si cat de bine se aude un ras sanatos.

Treptele disperarii

Aici toata lumea e la fel la prima vedere. Toti americanii poarte pijamale la scoala, beau idiot la petreceri si nu gandesc mai departe de prima intersectie semaforizata. Toti francezii sunt oricand pregatiti de o greva. Toti nemtii fac paine buna. Toti romanii sunt vampiri care l-au cunoscut pe Ceausescu. Toti indienii - timizi. Toti sud-americanii - buni dansatori.

Ei bine, NU! Atunci cand esti la o masa cu 3 americani, o rusoaica, o nemtoaica, o costa ricana, si un francez, americanii, desi nu sunt imbracati in pijamale si sunt extrem de inteligenti, ne vad pe noi, exponatele internationale, ca reprezentative pentru TOATA populatia tarilor din care provenim.

Le explicam ca, statistic, nu se verifica reprezentativitatea, si ca trebuie sa inteleaga odata pentru totdeauna ca suntem unici, sau ca reprezentam cel mult o anumita categorie de oameni, care au trait aproximativ aceleasi experiente si in acelasi context ca si noi in tara de origine. Ca Ekaterina (she goes for Katya) face parte dintr-o familie moscovita care se bucura de bunastare, iar opiniile ei politice trebuie judecate in acest context; ca da, Jonathan a ratat multe cursuri pentru ca era in greva, dar ca asta il face critic la tot ce inseamna revolta; ca nemtii scriu poezii si stiu sa imbratiseze; ca nu toti romanii l-au cunoscut pe Ceausescu. Mai ales cei care s-au nascut dupa '89. Si ca in Romania avem publicitate stradala (oh, da!)

timpul si picioarele lui lungi

mananc in fata computerului. ma gandesc la oameni dragi carora am impresia ca le-am scris deja, desi doar in gand. ma gandesc la branza feta pe care o inlocuiesc adesea cu orez. orezul trebuie sa fie de vina ca timpului i-au crescut picioarele!

Astazi sunt furioasa...

Oameni de plastic, aer conditionat si creiere conditionate, plamani atrofiati, incredere de sine cat cuprinde si permanenta umbra a culturii majore asupra culturilor minore!

Mica, mica, dar ridica.... ar zice unii. Ce ridica in mama m...sii cultura romana? Ridica mana? Ridica moralul? Ridica oameni si-i baga la racoare?

...Ridica nivelul furiei din mine!

Valuri de septembrie

Imi place la nebunie marea. Si soarele. Si caldura toropitoare. Si pepenii reci. Si valurile. In valuri traiesc. In valuri simt si, pare-se... gandesc.

Am momente rare de multumire: atunci cand sunt in varful valului. Si momente cand sunt sub val. Gandesc ca totusi nu-i tragic. Cand sunt sub val imi adun energia pentru a ajunge iar in varf.

Important e sa ma bucur de caldura si lumina acolo sus, sa vad orizontul, sa pot sa visez ca-l ating...

Ce faci cand nu-i spui LA MULTI ANI unei Nuci

... te urci in nuc si o cauti. daca nu e acolo, ciocani in carcasa. si cand in final dai de ea, ii spui cu fruntea plecata un umil LA MULTI ANI. si ii mai spui ca te-a-ntors pamantul pe dos, cu miscarea lui de revolutie!

ce mai, n-ai nicio scuza. mai ales ca te-ai incordat ceva sa-ti ramana 13le in capul ala infundat de nori. te-ai trezit, ai zis da, hai ca o prind online. si n-ai mai prins-o.

acum, tot ce poti sa faci este sa-i spui ce i-ai fi spus atunci si sa-i spui ce simti mereu: ca-i iubesti miezul, ca-ti place culoarea ei si ca merita sa fie proaspata pana la sfarsitul vietii! ca adesea te uiti in buzunar dupa ea, si desi nu o vezi, stii ca-i acolo. si ca e pretioasa mai ceva ca o nuca de nuc!

Instructiuni de indepartare gingasa a pretului lipicios de pe carti

Se desprinde o jumatate de milimetru din eticheta plicticoasa si lipicioasa. Dupa care se sufla in ea, pentru ca lipiciul ieftin si vechi sa se inmoaie. Si sa se indeparteze eticheta fara a ramane urme de hartie pe coperta cartii. Sanse mari de succes la copertile lucioase. Sanse minime, la cele mai putin lucioase.

Daca ati reusit sa indepartati omida lipicioasa de pe spatele cartii, urmatorul pas este sa indepartati urmele de lipici, astfel: se inmoaie o discheta demachianta in dizolvant pentru lac de unghii (sic, si barbatii cititori de carti ar trebui sa aiba asa ceva in posesie). Bine, daca nu este foarte mult lipici, iar coperta este dintr-un material sensibil, se poate si cu alcool medicinal. Apoi se indeparteaza urmele cu un strat subtire de crema de maini. Rezultate garantate.

Urat! Urat! Urat!

Cum am ajuns la indeletnicirea asta inainte a citi o carte?

Mi se pare urat de top sa vad carti cu etichete cu pret lipite pe spate. Urate si alea de pe fata. Doar ideea de pret pe carte mi se pare aiurea. Pentru ca oricum nu cumperi o carte pe criteriul pret. Nici pentru tine. Nici cand o faci cadou. O cumperi sau n-o cumperi. Exista o groaza de alte criterii, numai asta nu. De pilda, daca poti citi pe nerasuflate prima pagina. Daca iti zice ceva anume titlul. Daca te incita autorul. Ori biografia lui. Daca gasesti locuri comune cu experienta ta sau cu cea a celui pentru care cumperi cartea. Daca iti place desenul de pe coperta. Daca ai loc sa scrii o dedicatie. Daca are o prefata atipica. Toate astea si multe altele, mult in jos pe lista, incat nu mi le amintesc. Dar care sunt mult deasupra pretului. Bine, mi se va spune ca de cand Carturestiul are zona de carti de 10 lei, s-a cumparat mai multa lectura. Da, e o chestiune de marketing, facuta mai bine ales decat a facut Humanitas cu volumele cu portocala (50%). Dar ii rog in mod sincer sa nu mai lipeasca etichete cu pret pe spate. Sau cel putin sa schimbe sistemul de lipire. Sa inventeze cineva niste etichete destepte, ca niste femei mature care nu se tin agatate scai de barbatul iubit si stiu cand s-a terminat o relatie.

SPM

Sindromul premenstrual (SPM) se manifesta in unele cazuri cu reactii precum un simt exacerbat al realitatii. E si cazul meu. O saptamana pe luna iau lucrurile in serios mai mult decat ar trebui. In rest, continui sa traiesc in desene animate: cu zambete, tragedii naive si finaluri fericite la sfarsit de zi, datorate oricarui nimic. Si ma straduiesc sa comand desene color.

432

...4 zile de Romania, impartite in vizite, intalniri, research/mailuri/rezervari si bagaje. Bagajele, la randul lor se clasifica in impachetari si despachetari, in functie de cat decid ca poate duce mica mea geanta in locul ei rezervat pentru ruta OTP - JFK.
...3 mese de pranz cu parintii.
...2 vizite de familie.

Plus o mare nebunie in fata careia am zis, in final, un DA raspicat.

De maine...

Sunt multe povesti care incep cu de maine. A mea vreau de ceva vreme sa inceteze. Sa fie o poveste cu de azi. De acum!

Anyway, the puzzle way: de maine ma gasiti si in povesti despre un Fulbrighter roman in SUA.

Va spun mai multe... de maine.

Irishi Shui

A fost o avalansa. Imi plac avalansele. De ganduri. De visuri. De ce simti. Da, de ce simti?

Nu se intampla des sa fie avalanse in Vama, dar eu le gasesc. Cred ca de aia ma si-ntorc. Si nu vad oamenii, nu vad masinile, nu aud relele, nu vad algele, nu vad gunoaiele. Vad Irishii, Shuiele, naiul, chitarile, facliile nemtilor pe drumul catre frontiera, oamenii frumosi de langa mine, clinchetul clopoteilor din geanta lui Mos Craciun, care a venit cu Craciunita la mare. Asta vad. Asta vreau sa vad. Nu vad altceva. Nu mai vad nimic...

Oda, ce nebunie!

Ia n-are decat 25. Recent patentati.

Ia e pe norisorul ei, lucida si gingasa, ca un ingeras pervers, dar prea lenes. Adorabila prin tacere, prin moaca de rasfatata, prin candoarea uneori suprarealista si camuflata adesea in timiditate. Ia e un om bun, inteligent, cu visuri peste media de visuri ale umanitatii, care crede uneori ca-i defecta pentru toate astea.

In micimea mea, vad ca Ia e mare. Sclipitoare. Deasupra. Caci isi duce norisorul prin lumi ciudate, in care-ti trebuie curaj sa intri. Si, si... adesea, se agata de tornade, ca sa le salveze.

Va urma. La 26.

P.S. Nu, nu e cineva care s-a retras in nori. Este un om drag.

Romania, deloc plictisitoare

Am fost pe langa mare zilele astea. Si m-au umplut de nisip cateva ganduri, ganduri bune si rele, pe care in marinimia-mi deja recunoscuta, combinata cu o modestie fara seaman, am sa le impart cu voi.

Incep cu cele mai triviale dintre ele:

- am fost uimita sa vad ca majoritatea barbatilor bine de pe langa malul marii noastre sunt tatici. Printre ei, si al meu :) Ce tatici are Romania, dom'le! Mai ca ravnesc odele de tata de altadata: "tatal meu pe santier lucreaza, semet ca un stejar... bla bla". Nu am memorie. Nici macar pentru poezii de dinainte.

- Vama Veche este navalita uneori de oameni din tinutul Laba Veche (a se retine ca expresia isi are originea in labuta unui caine... si nu-mi apartine, din pacate). Isi fac gropita in nisip, si isi arunca ancora langa tinere obosite de capitala imbacsita de persoane care prefera masturbarea intelectuala. NU. In Vama se poarta altceva.

- am intalnit un tanar somalez, trait in Londra si cu tata ambasador in Malaezia, care urmeaza cursurile Facultatii de Medicina din Bucuresti. La naturala intrebarea De ce? raspunsul a fost, simplu, pentru ca dupa Grecia si Polonia, era cel mai apropiat punct de degetul lui pe harta. Si ce e mai frumos abia acum urmeaza: ii place, pentru ca Romania e plictisitoare si reuseste astfel sa invete mai bine (a se nota ca omul a vizitat doar doua orase in Romania, in afara de Bucuresti: Ploiesti si Bamboo). Mi-am dat seama de un lucru fabulos: Romania, the land of choice poate fi inlocuit cu succes cu: Romania, so boring that makes you a better student! Hmmm... si uite-asa am putea face bani din educatie. Doar daca universitatile noastre ar putea sustine smecheria lingvistica tocmai creata.... Asa ca ramanem la idei "magrittiene" de tipul "Ceci n'est pas une pipe."

- si invartindu-ma in jurul "ideii de educatie" ajung si la educatia copiilor pe plajele strabunilor romani: copii care sunt dusi la nudisti, ca sa nu devina pudici, si sa-si exploreze de mici sexualitatea, copii injurati de mama focului, printre coji de seminte, copii loviti ca sa creasca (prostia-n ei) - de cele mai multe ori, pentru ca s-au intepat intr-o scoica - micuti aruncati in apa ca sa invete sa stea la suprafata. In viata. Micuti care au totul. Acest totul include si obezitate la purtator.

- oh! si energia Vamei... poate pentru ca e un punct indepartat de centru, e la iesire din tara, are apa potabila de la bulgari si e invadat de bucuresteni doar la sfarsit de saptamana.

iulie si noptile de vara: somn deloc si vant usor

simt din nou ce simteam cand mergeam in coplarie cu parintii la mare: nesomn energic, efervescent, agitat, plin de valuri si visuri.

urmeaza doua saptamani cu cortul. la mare. la munte. in tara. da, cu ei.

as vrea sa plec mai des peste ocean. oamenii te iubesc mai mult cand intervine un ocean in discutie.

arome de 25.12.20

daca americanii au zis 911 la ziua in care s-a intamplat neintamplatul, am zis si io 25.12.20 la ziua in care s-a vadit neterminatul. pentru mine.

a mirosit a somn, apoi a bunici. apoi a gratar. a peste. a bunici, din nou. a ploaie. a piatra vanata. pe frunza de vita de vie. a prune. a sapun de casa. a bunici cu obrazul umed. a namol. a bicicleta plina de namol. a seminte de dovleac. a copil care e parasit de tata. a balegar. a masina incinsa. a baie rece de vara. a gel de dus cu lapte si miere. a lenjerie proaspat spalata. a bagaje in trenul catre bucuresti. si a oameni infometati in trenul catre bucuresti. pana la buzau. a muenchen si a bere bavareza. si a helga. a iubire. a libertate. a bucuresti. a oameni dragi. a hormoni dezorientati. a somn. din nou a tren. a ciocolata, vanilie, ananas, toate-ntr-una. a lumanari pe ciocolata cu vanilie si anananas. a visinata si dulceata de capsuni. a Ioana. de la Iasi. a veselia Anei. a fericirea Georgianei. a relaxarea lui Cristi. din nou, a somn...

Din categoria lucrurilor pe care nu le inteleg

...vi s-a intamplat sa dati peste oameni carora sa le ceri un deget, si ei sa-ti dea toata mana? Apoi, din spirit de economie si respect pentru timpul si mana respectivilor, sa insisti sa ti se dea doar degetul ala (mic) pe care l-ai cerut? Si in final, pentru ca tu vrei doar degetul ala, sa nu ti se mai dea nimic?

Cautatori de idei virgine

Ma framanta ceva de multa vreme. Si nu, nu e brutarul! E gandul ca ne straduim sa fim originali. E obsesia mea de cand ma stiu. Ma dezlipesc imediat de o idee daca aflu ca e sau a fost si in mintea altcuiva. Trivial, dar adevarat: sunt ca barbatii care cauta virgine. Nu prea cred ca mai exista barbati din specia asta, pentru ca mi se pare ca barbatii sunt din ce in ce mai lasi si mai comozi... vor ca "marfa" sa fie pre-lucrata. Cel putin de la o varsta in sus. Doar in sus.

Evident ca e de o maxima superficialitate abordarea asta. Pentru ca daca "sapi adanc", ca un adevarat fenomenolog, vei gasi ca atat ideea, cat si fata, pot sa-ti aduca satisfactii maxime, chiar daca au mai fost "incercate". Ai toate sansele sa o faci mai bine decat cel dinaintea ta. Si sa devii erou. Cred ca aici e, totusi, secretul, decat sa umbli dupa idei virgine, despre care oricum afli la un moment dat ca au calcat stramb si prin gandurile altora. Deci tot intoarcerea ideilor cu josu-sus e mai realista decat schimbarea lor...

Un foculet cat de mic...

Am depasit recordul: am reusit sa ma culc (cu camasa de noapte pe mine) la ora 8.30. Cu o seara inainte fusesem la Future Shorts si la Spectacolul Pompieristic de la Armeneasca, si nu am reusit sa adorm inainte de 4.30. Poate si pentru ca vazusem prea multi fotografi atragatori in lumina flacarilor si auzisem prea multe domnisoare comentand inginereste tehnicile utilizate de pompieri.

Dar azi am intrecut masura: 8.30 A.M. Nu P.M. Desi dupa ce m-am uitat la ceas a aparut un P.M...

Ce m-a tinut cu ochii ciuliti si urechile cat cepele in noaptea care a trecut a fost o intamplare de la Arenele Romane. Cu oameni frumosi, colorati, si iubitori de libera exprimare. Fiecare, dupa puteri. Pe langa muzica de mare energie a celor de la Moderat, Aeroplane si Tom Wilson si show-ul tacanit si viu al celor de la si Basement Jaxx, am retinut spectacolul de figuri si reactii al celor prezenti, care ma fascineaza de fiecare data, si care ma prinde mereu in plasa tipologiilor intuitive... Baiatul popular cu palarie londoneza de paie; tipa activa, carierista; cateva domnisoare care se intrebau ce cauta acolo; tipa fara mimica si fara culoare, care a stat 4 ore in multime fara sa faca mai mult decat o usoara miscare a bustului, datorata nevoii inevitabile de inspiratie si... expiratie. Am mai vazut si publicitarul care trebuie neaparat vazut la un eveniment de o astfel de natura umana. Si fetele care dansau frenetic, sperand ca vor fi remarcate de printul expat pe care-l viseaza, pana cand s-au plictisit de sperat si au inceput chiar sa se simta bine doar cu ele. Si baietii cautatori de comori feminine. Si Ana Ularu. Si Michael: pe ecrane, in boxe si intotdeauna.

A da sa a nu da...

...cu banul?

In lista de clisee care tin umanitatea in pozitia in care se afla, l-am gasit pe ala care zice ca unele sanse sunt unice si ca nu trebuie sa pierzi un tren care intra in gara ta, pentru ca poate fi singurul... Iertati-mi lipsa de precizie, dar cand am o dilema si-l vad pe cel din fata mea scotand din arhiva sfaturi de acest soi, mi se taie elanul.

De unde lipsa asta de optimism...? Daca tot am o gara si niste sine, s-or incumeta, totusi, cateva trenuri sa-mi suiere in urechi, nu? Si apoi, daca se intampla, totusi, ca gara sa ramana pustie, de ce trebuie sa traduc asta ca o tragedie? Pot sa o transform in ce vreau eu, in loc sa plang. Cu atat mai bine: mai putin praf, mai putina poluare, mai multa fericire.

Ma dau si eu mareata... pentru ca o solutie nu am. Asa ca ma intorc la lista mea PRO si CONTRA. Daca nici aia nu reuseste sa imi arate calea, recurg la solutia extrema: moneda salvatoare. Si deodata ma prind ca tocmai am impartit posibilitatile in alb si negru. Poate exista totusi si varianta gri...

Pentru necunoscatorii in lemele si dilemele toplicenesti, povestea cu trenul si moneda este legata de un telefon primit astazi de la o reputata institutie care ofera burse peste ocean. Burse de studiu. Burse universitare, masterale, doctorale... Implineste visuri, aduce zambete, construieste povesti de succes. Desi povestea mea a inceput in februarie-martie 2008, si parea ca se terminase si ca decisesem sa cinstesc in continuare doina, dorul si transhumanta, azi am aflat ca pot sa-mi fac bagajul si ca americanii ma vor, oh, da! Si aici intervine trenul. Si moneda. Si lista. Pana luni.

Sa scoatem R-ul din rOM

O colega apropiata de-a mea a citit cu atentie postul cu tinerii romi si tramvaiul - sa scoatem R-ul din rOM - si m-a criticat pentru ca am construit povestea in jurul unui stereotip (legat de mirosul specific al celor doi), lucru care nu face decat sa arate ca oricat de deschisi ne dam, suntem sclavii unor scheme mentale.

La inceput am cautat argumente prin care sa-mi motivez in fata colegei mele "gandul meu urat mirositor". Apoi mi-am dat seama ca e inutil si ca sunt vinovata. Si am realizat ca drumul pana la acceptare si incluziune este foarte lung. Pentru simplul fapt ca suntem oameni si ca ducem o lupta oarba pentru supravietuire. Insa ca blegii, de cele mai multe ori ne alegem gresit inamicul... si da-i si lupta, si da-i si lupta... Nu romii ne sunt inamici, ci propriile noastre constructe mentale despre romi. Dar zi-le oamenilor de pe strada asta si iti vor spune: pai arata-mi si mie con-tructele astea mentale, sa le vad si io, ca sa ma pot lupta cu ele.

Pe baza curiozitatii personale si a criticii colegei mele, am continuat un sondaj pe care il initiasem in joaca mai demult printre cunoscuti, intreband obsesiv pe oricine intalneam... imagineaza-ti ca ai urca intr-un autobuz plin, iar la ultima scara ar mai fi un loc. Pe scara sunt cativa romi. Ce faci? Majoritatea mi-au spus ca nu ar mai urca in autobuz. Si cand i-am intrebat de ce, cele mai multe raspunsuri au fost, invariabil: se tem de miros si de golitul buzunarelor. Nu e un sondaj stiintific, riguros, deci probabil ca nu e relevant pentru a trage concluzii cu caracter generalizator. Dar raspunsurile acelea striga ceva. Si-mi amintesc ca acum cativa ani am vorbind cu un coleg de culoare din Tunisia exact pe tema odorii specifice raselor. Mi-a spus senin: va plangeti adesea ca oamenii de culoare miros neplacut. V-ati intrebat insa cum mirositi voi, albii, pentru noi, cei de culoare? Hmmm... asta mi-a sunat atat de firesc si de natural, dar atat de greu de explicat celorlalti...

Andi Vasluianu si tagma de actori romani care concureaza Hollywoodu'

Spotul TIFF de anul asta mi se pare unul dintre cele mai reusite din ultimii ani...

Luati de va bucurati de frumusetile mioritice!

TIFFologii 2009

Bucurestiul ne-a primit ieri cu tunete si fulgere la intoarcerea dintr-un Cluj prietenos si plin de strazi inguste, de oameni care vorbesc maghiara, de bai unisex si de mancare ieftina. Ne-a impins acolo o dorinta nebuna de a trai sau retrait Festivalul (international) de Film Transilvania. Da, are si Bucurestiul festivaluri cate poftesti. Ii lipseste totusi aura si suflul Clujului. Aoleu! Iar au inceput tunetele. Bine, bine, dupa Deformatiile naucitoare si foarte vii, din Green, DIN BUCURESTI... Gata, s-au oprit tunetele! ...am purces intr-un compartiment cu 6 rafturi in care ne-am petrecut romantic noaptea. Noi, 5 fete nebucurestence, dar bucurestenizate, si un tanar nu prea tanar care dupa accent era... clujan numa'-numa'. A stat in raftul de deasupra mea si parea "de-al casei". Noi nu.

Pana la urma ne-am spalat trauma celor 9 ore (plus intarzierea de 1 ora jumatate din partea CFR) intr-o cafenea din fata cinematografului Republica. Am ales 9 bucati filme de vazut si am purces spre achizitionarea de bilete. Au urmat trei zile in care am reusit sa adorm tocmai la singurul film premiat din lista mea de 9 (Cealalată Irina (Regia Andrei Gruzsniczki, 2008), Premiul Zilelor Filmului Românesc pentru secțiunea lungmetraj). Ei hai, nu fiti exigenti cu mine: cinematograful Arta este cel mai comod si mai adormitor cinematograf din cate am incercat.

Am ramas cu flash-uri frumoase din excursia asta. A se retine ca pe parcursul celorlalte proiectii mi-am tinut ochii larg deschisi. Chiar daca unele proiectii au durat pana la 2.30 noaptea, in aer liber: Antichristul lui Lars von Trier a fost una dintre ele. Dupa ce am cumparat hotarate biletul, bucuroase ca inca am mai gasit bilete disponibile, am inceput sa ezitam... suntem fete simtitoare si nu credeam ca rezistam trairilor pe care se stie ca Trier le planteaza in filmele lui (in plus, auzisem ca filmul a creat valuri la Cannes datorita catorva scene inspaimantatoare si stiam ca nu mai pusesem mana pe papusi vreo cativa ani dupa ce vazusem Chuckie...) In final doua dintre noi au ales concertul AB4 in loc de Antichristul, o moneda a ales in locul meu sa-mi infrang temerile in numele artei, iar marea usurare a venit din partea unui partener de vizionare care a reusit sa faca din noi singurul grup care radea in hohote in timp ce toti ceilalti 245 de spectatori stateau nemiscati si incordati. Un film absolut. Trebuia sa urmeze ceva dupa absolut, dar nu gasesc nicicum cuvantul potrivit cu trairile, imaginea, simbolurile, actorii, comicul dramatic si absurdul acestei productii. Am iesit de la film cu muschii incordati. Norocul nostru a fost ca dupa productia lui Trier a urmat un film suedez light, Mamut, care ne-a relaxat muschii si ne-a readus in lumea filmelor care pot fi digerate fara crampe.

La ce ma gandesc la trei zile dupa Antichristul? La fetita de 3-4 ani din fata noastra, adusa de mama ei la film si tinuta pana la sfarsitul proiectiei pe scaun, cu scancete si plans infiorator la final. Ma intreb daca maica-sa o pregateste sa fie regizor sau psihoterapeut...

Curat murdar

Am gasit un argument rational asta-seara pentru faptul ca oamenii devin nebuni cand primesc lovituri de la viata (cunoscute popular drept suturi in c.r). Argumentul rational tine de greutate... Ufff... oricat as uri eu profesorii de fizica... au dreptate, dom'le: argumentul rational tine de fapt de masa, pentru ca greutatea se masoara in Newtoni, si din pacate nu prea mai avem din astia in jur. Avem insa kilograme, deci e corect sa spunem ca de fapt argumentul meu ca sa fie rational tine de... masa. Si spun asta nu pentru ca mi-e foame si nici pentru ca fac o analiza a unor reviste pentru gagici obsedate de kilograme, ci pentru ca dupa ce treci de socul unui sut in poponet, te simti deodata mai usor... nu mai simti nici frig, nici cald. nici somn, nici foame. nici tristetile de amor, nici ranile din orgoliu.

Nebunia face sa ti se reduca usor masa corporala, sa razi isteric fara sa-ti pese, sa scoti fiinta aia odihnita din tine si s-o arati la toti. Ce daca are o maneca ma lunga si una mai scurta? Ce daca a uitat sa raspunda la salut si vorbeste neintrebata? Deodata sutul in poponet te asaza in afara ta si reusesti sa te vezi uitandu-te si sa te auzi ascultandu-te... Curata nebunie!

rOM inseamna OM

Tramvai. Toate usile - niste guri pline ale unor capcauni ce se bucura de festin. Oamenii - lipiti unii de altii, intr-o comuniune spiritual-urbana cum doar transportul in comun o poate crea. Un singur capcaun e stirb, insa. E stirb la usa care prezinta pe scari doua bucati de...

Aici vine partea dificila. Cum sa le zic? Popular sunt numiti tigani. Corect din punct de vedere al limbii rromani, li se zice romi (care in traducere inseamna OM!). Iar ei isi zic, dupa activitatea neamului din care fac parte, caldarari, aurari, geambasi, florari etc.

Nu am decis inca daca sa fiu sau nu dusman declarat al cuvantului tigan. E o adevarata polemica in presa legata de utilizarea unuia dintre cele doua apelative: rom sau tigan. Dar e o polemica artificiala. Adevarata problema sta in faptul ca exista tramvaie ticsite de oameni, care insa au o usa libera pentru ca pe scari stau alti doi oameni, cu tenul ceva mai inchis la culoare.

Nu miroseau. E important. Argumentul olfactiv ar fi daramat si rationamentul meu, si mare parte din gura capcaunului. Erau doi tineri - un el si o ea - nu foarte bine spalati, dar induiosator de umani. Deshidratat, si probabil pentru ca nu se daduse cu gloss de dimineata, lui i s-a crapat buza pana la sangeare, in timp ce vorbea. Ea, tandra, cu dosul manecii drepte l-a sters, l-a pupat, si l-a luat de mana. Au coborat la urmatoarea statie. Le-am multumit pentru ca, fara sa vrea, imi facusera loc in tramvai.

Cat inca esti tanar... Start, dom'le, young!

Am aflat recent despre initiativa unei agentii numita ea, de publicitate, de a sprijini tinerii in initiativele lor de business: cu identitate vizuala, cu strategie de comunicare... Pro bono. Proiectul se numeste Start Young. Filmul de promovare al proiectului este emotionant, inaltator, mobilizator... :)) Da' de unde! E POGO style.

Ma intreb, totusi, daca sunt nebuni sau nu sunt pe craca lor!? Oamenii de la agentia numita de publicitate. Si nu ma refer la filmul de promovare, ci la simplul fapt ca in timp ce majoritatea agentiilor numite, popular, de publicitate, se afla in criza de nervi, la Brandaffair este primavara, pasarelele ciripesc, pajistile au inverzit, raurile curg limpezi la vale... Stiu ei ce stiu, sau nu stiu, dar se fac si ei ca stiu... pare ca, daca stiu, totusi, stiu bine ce stiu!

Festivalul Filmului European

Imi plac oamenii frumosi. Cui nu-i plac? Un sablon personal in care sa incadrez omul meu frumos nu am, pentru ca inca lucrez la el. Dan Puric are unul gata publicat, si pun pariu ca fiecare dintre voi are propriul om frumos proiectat in minte. Am avut insa ocazia sa vad cativa oameni frumosi in carne si oase weekendul asta, la Studio si la MTR, unde au loc proiectiile din cadrul Festivalului numit al Filmului European http://www.festivalulfilmuluieuropean.ro/

Unul dintre acesti oameni pe care i-am intalnit in oase, mai mult decat in carne, este o batranica. Ea, cu parul plin de pudra, prins la spate, si cu fata botita de nenorocitul timp, venise la cinema alaturi de iubitul ei viguros, bastonul. Filmul: In al noualea cer. O productie nemteasca a unui regizor foarte apreciat, Andreas Dresen. Subiectul: dragostea si sexualitatea dupa 60 de ani. Imagini: foarte explicite. Reactii: rasete infundate si teama de infarct. Noroc de vigoarea bastonului!

O prietena binevoitoare m-a avertizat ca batranii deprima. Mai ales batranii care fac sex. Da, reteta pentru deprimare din acea seara a fost completa: batrana din fata mea, alaturi de cei de pe ecran, intrebandu-se daca nu cumva e ultimul orgasm al vietii lor, si straduindu-se totusi sa nu bage de seama moliciunea corpului, ci petrecerea sentimentelor.

Totusi, am parasit cinematograful entuziasmata, in primul rand pentru ca batranica nu a facut infarct. In al doilea rand, pentru ca sunt convinsa ca stia la ce film vine. Ce om frumos, domnule, ce om frumos!

Canuta-om-sucit

Povestile pentru copii mi se par o sursa inepuizabila de explicatii pentru ce se intampla in viata de dupa povestile pentru copii. Stiti voi, viata cu filme porno, reviste deocheate, uneori piese de teatru si multe concerte in aer liber.

Alba-ca-zapada este echivalentul visurilor naive ale domnisoarelor, visuri legate de printi, de cai, de... pana la adanci batranete. Scufita rosie este echivalentul drumului profesional, care incepe la cules de ciupercute si care continua, invariabil, in fata lupului. Cenusareasa este povestea de capatai a celor care sunt "soldati" in lupta de clasa... iar Canuta-om-sucit este povestea care prefateaza toooooooate lucrurile cu josu-n sus ce ne dau bobarnace la tot pasul.

Cele mai recente care m-au lovit:

In Piatra Neamt:
- mega-stadionul Ceahlaul, posesor al catorva stele in ierarhia stadioanelor europene, colorat in portocaliu si albastru, asa, ca sa dea bine in campaniile electorale
- 2 ore in care am fredonat cd-uri cu muzica romaneasca a anilor '70 - '90, fara sa gresesc un vers... ce s-o fi intamplat cu mine? Unele dintre ele nu le-am mai auzit de cand purtam o camasuta portocalie, cu cravata albastra, de plastic.

La Delfinului:
- seful de scara care, dupa miros, pun pariu ca face baie in cada plina cu tuica, si care imi spune, dupa ce am iesit de la coafor, sa ma mai pieptan din cand in cand
- proprietarul de apartament, care ne roaga sa nu ne grabim luna asta cu plata chiriei si care ne mai aduce un televizor, pentru ca acela pe care il avem, si pe care nu-l deschidem decat o data pe saptamana... e prea mic.
- tot blandul proprietar, care in tinuta-i obisnuita - camasa perfect apretata si pantaloni fara cuta - aspira timp de 2 ore un covor de 10 m, plin de molii, inainte de a-l da la curatat.

In autobuz:
- desi m-am obisnuit sa inclin capul in autobuz, ca sa vad lucrurile drept, cu unul dintre ele nu merge figura asta: sigur ati fost victime sau martori ai situatiei in care un brav calator sade pe banca din margine, avand banca de la geam libera. Aglomeratie maxima in autobuz. Caldura si petrecere de arome. Cand cineva vrea sa ocupe locul liber, gandind ca astfel va mai elibera culoarul-conserva, bravul calator isi retrage un centimetru picioarele pentru ca persoana care vrea sa scape din conserva, si si cele 6 sacose ale sale, sa urce impreuna pe locul de la geam. Calatorii din fata primesc, inevitabil, cateva lovituri de sacose (norocul lor e ca a venit primavara, criza, si gripa porcina, asa ca sacosele sunt pline de ierburi, si nu de pachete cu carne congelata). Persoana care evadeaza din conserva insa realizeaza ca pentru aceasta actiune ar fi fost necesar sa faca ani buni de echilibristica sau exercitii de mobilitate. Tastatura mea nu ar mai fi scris aceste randuri daca pur si simplu bravul calator ar fi facut o eleganta si deloc solicitanta miscare a pionului pe banca de la geam...

Or mai fi fost in ultima vreme si altele lucruri intoarse, dar uneori suntem si noi insine cu josu-n sus, astfel ca vedem lucrurile ca si cum ar sta in picioare.

Mi-a venit si mie randul

E aprilie. E drept, jumatatea lui aprilie, dar deh, e luna pacalelilor. Iat-o pe a mea, pacaleala mea primita intarziat: am primit un sms cu textul din incetosata imagine care strajuieste acest post. Sms-ul buclucas dadea semne ca fusese trimis de o persoana matinala. Am mare respect pentru persoane matinale. Numai ca persoana care era expeditorul acestui mesaj nu era demna de o persoana matinala. Cel putin dupa cum suna exprimarea sa telefonica... Bineinteles ca am sunat! Ce credeati? Ca imi refuzam eu partea de distractie care mi-a fost menita pentru ziua cu pricina?! He he!

Discursul oamenilor matinali care expediaza astfel de sms-uri (va dati seama ca nu sunt unica... povestea asta dureaza de mai bine de un an...) suna cam asa: "Buna ziua, spuneti-ne va rog cum va numiti si care datele dumneavoastra personale." Ei nu stiau ca desi era Saptamana Patimilor, eu nu sunt cea mai darnica si mai smerita persoana cand vine vorba de date personale, si asa putin securizate. Asa ca am jucat tare de la inceput si i-am zis vocii sa-mi spuna ce si cum inainte de a o ferici cu datele mele.

S-au tinut tare baietii. Vocea suava de mascul era pregatita si tot ce putea sa-mi spuna si a tot repetat in discutia de 1 minut pe care am avut-o a fost ca "ei, e normal sa nu vreti sa-mi dati datele, daca n-ati mai castigat niciodata..." De unde stia ca n-am mai castigat niciodata!? Poate ca tocmai castigasem la loto...

Planul lor suna cam asa: "ne dati codul unic (k.x.m.5.p - ce cod e asta, fratilor!?) pe care l-ati primit in sms ca sa fim siguri ca dvs ati castigat premiul. Apoi un curier vine in jurul orei 16 la dvs acasa ca sa va inmaneze premiul." Dar nu le spusesem unde locuiesc :) Daca eram intr-un sat din Maramures? Daca nu aveam casa? Sunt multi oameni in Romania care au telefon, dar nu au casa... In plus, firmele de curierat nu se misca nicicum asa de rapid. Ma rog, pe asta baietii n-au gandit-o.

"Si carevasazica curierul vine si-mi inmaneaza cash 5000 de euro", zic eu, vadit indoita... de ras! "Si un telefon Nokia", zice vocea. Nu precizeaza modelul din sms insa. Mda... "Dar pentru a intra in posesia premiului trebuie sa platiti o taxa de curierat de 10 euro." "La livrare", zic eu. "Nu, nu la livrare", zice vocea. "Mergeti si cumparati o cartela reincarcabila, in orice retea de telefonie mobila, si nu o deteriorati, pentru ca este calea catre premiul dvs." "Asa, sa nu-mi pierd Calea", gandesc eu. "Razuiti codul, ne sunati din nou si ne dati codul pe baza caruia curierul va veni sa va aduca premiul". Plan mai tampit si mai amatorist de a pacali pe cineva decat asta nici ca am vazut.

Mai pun si eu intrebare. Ultima intrebare, asa, doar de curiozitate, ca sa vad cum va fi formulat raspunsul: "Si de ce nu ma sunati dumneavoastra?" (daca tot sunteti asa de darnici). Raspunsul, scurtat de tasta Cancel de la telefonul meu, a sunat asa: "pentru ca nu avem voie".

In plus, sms-ul are din start o hiba: PRO-TV nu e PRO TV. PRO TV nu ar da niciodata un premiu prin sms, mai ales unul in care numele, deja un brand, sa fie editat gresit... "pentru ca nu au voie", domnilor! "pentru ca nu au voie"!

Sper cu toata simtirea mea de roman care-si stie confratii ca nu s-a dedat nimeni in acea zi la a cumpara cartele reincarcabile de 10 euro si de a le face creditul cadou la amatori.

Piatra de hotar

un rau de munte. un pod facut din pietre traverseaza raul de la un mal la celalalt. fiecare piatra suntem noi. suntem si cel care sare pe pietre si piatra, la randul nostru. si nu e nimic dureros in asta. asa e "saritul" lucrurilor. sa traim experiente care ne conduc catre alte experiente. sa intalnim oameni care ne conduc catre alti oameni. sa avem joburi care ne conduc catre alte joburi. sa avem visuri care, de fapt, duc spre alte visuri...

deh, gata... la cozonac cu noi! Am sa ciocnesc un ou de-o piatra.

omul care nu s-a plictisit niciodata

Cezzar nu se plictiseste niciodata. Are intotdeauna liste pe birou, pe marginea de la pat, pe notebook, in notebook, pe mail... viata lui e o lista de TO DOs.

Cand ar avea timp sa se plictieasca, nu vrea sa se plictiseasca. E sub nivelul lui plictisul. Doar oamenii mici se plictisesc, datorita orizontului lor limitat. Insa el are listele lui: de ganduri, de visuri, de activitati.

De multe ori Cezzar se relaxeaza privind un film, plimbandu-se in parc, iubind o femeie. Dar se uita la ceas, isi verifica listele si are remuscari. Mari remuscari. Mai are atatea de facut si niciun pic de timp sa se plictiseasca. Cezzar va fi mare. Asa se vede el peste zece ani.

La intrebarea aia mototolita, incordata si limitatoare: "Cezzar, cum te vezi peste zece ani?" pe care i-o adreseaza potentialii angajatori la interviuri, Cezzar raspunde cu nonsalanta de fiecare data: "peste 10 ani voi fi mare, voi fi in locul dumneavoastra, voi fi managerul acestei companii".

E induiosator Cezzar in convingerile lui, dar nimeni nu i-a spus pana acum: Cezzar, esti deja mare!, Cezzar, peste 10 ani este acum!, Cezzar, ai rabdare cu tine, Cezzar, daca nu te plictisesti acum, ai toate sansele sa-ti ratezi acel peste 10 ani.

Trouble is my middle name

sunt stangace, desi-mi doresc sa afac totul corect. nu mai vreau sa sparg pahare, sa vars cesti de cafea, sa ard mancarea...

imi doresc sa ma trezesc de dimineata, desi mereu ma trezesc cu o ora dupa ce suna ceasul (il pun deci cu o ora inainte de a vrea sa ma ridic din pat :P)

Vreau sa fiu nebotita, nerupta, fara pete. Intotdeauna am o ata care curge din haine, o cuta pe camasa, o mare sau mica pata pe pantalon. Niciodata "scrobita" si scoasa din cutie, dar cine sunt eu sa imi doresc lucruri asa de mari?


de fapt problema mea nu sunt eu, ci persoana pe care o vad in oglinda, botita de idei, rupta de prejudecati, patata de limite


daca n-ar fi fiinta asta proiectata, m-as putea uita in oglinda si m-as vedea pe mine in fata, nu intr-un colt, ascunsa, asa cum ma vad acum, iar proiectia mea, cu biciul in mana, ar pleca putin in vacanta. asa, pentru o viata...

vrem sa fim interesanti, unici. nu ne iese

ne pacalim, ne mintim, ne imbracam in plastic. si ne simtim ca in bumbac

spunem fise de prajitura si retete de lecturi

ne laudam ca avem cutii-vedeta de medicamente, pentru ca au aparut in filme facute de prieteni

povestim despre trupe de care au auzit cat mai putini oameni, si daca se intampla sa fi auzit cineva de ele, acesti cineva trebuie sa se numere neaparat printre cei mai populari prieteni ai nostri

fugim de mediocru, dar mediocritatea inseamna, de fapt, sa nu accepti sa fii tu, asa cum esti, fara zorzoane si plastic atasat.

Educatie oarba. Oarba. Baba oarba.

Aveam candva o strabunica. Imi povestea despre cai. Despre imblanzitori de cai, despre sex dupa maritis, cu flacaul de la hora, din nou despre cai, despre munca, despre bani, si... evident, din nou despre sex. Pe vremea aia se numea amor, nu sex. O mica perdea, si ceva mai mult fan din capita, dupa, plus nechezat de cai, in timp ce.

Cum suntem invatati de mici sa muncim, asa o facem, imi zicea ea. Pentru bani, pentru altii, pentru sentimentul ca esti respectat, pentru ca ti-e foame...


Visurile aduc bani. Doar sa nu muncim pentru visurile altora.


Ce e mai trist e ca si educatia sexuala tot asa se facea, si bag de seama ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult - orb, si pentru altii. La mine in familie nu, veti zice. Nici la mine, ce ai innebunit? Apoi, ce orbete vezi tu, dom'soara? Nu vezi cati sani pe saptamana sunt pe prima pagina la Click si Libertatea?! Numar par sau impar, nu conteaza. Importanta e cantitatea de autenticitate pe care o contin. Si sanii, si sexul orb.

Un sfert de trait

Himalaya si escaladatul muntilor mi s-a parut intotdeauna maximum de extrem de exceptional de teribil si extraordinar, asta dupa saritura cu parapanta de la mii de metri altitudine (sunt oameni de saizeci de ani care fac asta: urca ei singuri pe munte, gasesc un loc bun - vale suficient de adanca - dar pentru ca vantul nu e atat cat trebuie de puternic, raman agatati de stanci pustii, deasupra unui ghetar, si sunt intamplator ridicati de pe stanci de alti alpinisti aflati in trecere catre un "optimiar"!!!)

Nu e un vis prost regizat. E intamplat. Am fost sambata la Brasov si m-am intalnit cu un ghem de femeie cu un suflet cat un munte. Un om frumos, un om cu imi place mie. La varsta de... peste 56 de ani si un metru 56, urcase mai mult de 60.000 de metri in inaltime si mai vroia un 8.000. In Himalaya. Doar femei. Primele femei in expeditie exclusiv romaneasca pe un optimiar. Prima femeie romanca pe un optmiar. Asta planuia femeia-ghem-de-aur. Am iubit-o din prima clipa. Am iubit-o pentru universul ei care a nascut astfel de "dorinti". Am iubit-o pentru puterea de a lupta cu muntele. Pentru puterea de a demonstra ca noi, cei de jos, traim un sfert din cat ne e dat sa traim. Respiram un sfert din cat ne e dat sa respiram. Vedem un sfert din cat ne e dat sa vedem. Simtim un pic mai mult, dar si simturile se atrofiaza. Visam un pic mai mult, dar avem visuri din ce in ce mai mucegaite. Da-i cu clor si ia muntele in piept! Da-i cu clor si afla ca podiumul nu e ocupat, ca sansele nu sunt inramate si nu au marginire! Da-i cu clor si traieste odata, fara sa te mai prefaci ca ai poveri nemasurate, ca nu ai timp, ca nu ai putere. Lasa scuzele, ia-te si cand simti ca nu mai poti, gandeste-te la o femeieghemdeaur care straluceste pe munti, care straluceste in avalanse, care nu face altceva decat sa isi foloseasca toata energia umana pe care cu totii o avem. E ca si cum am sta langa o usa deschisa plangand ca e incuiat. Ce incuiati, domnule, ce incuiati!

E tejgheaua prea lunga

intru de dimineata intr-un magazin alimentar de cartier care printre salamuri vinde si sampoane, si baterii, si crema de ghete. aveam nevoie de batiste de hartie, cunoscute generic si sub numele de servetele nazale. numai ca dorinta imi e naruita de o avalansa de povesti ale vanzatorului (un domn latos, ca un caine ciobanesc) catre colega vanzatoare. a trecut de la plimbarea in parc din ziua precedenta, la o lista luuuuuuunga de cumparaturi pe care i-a pregatit-o soacra pentru pomana socrului mort inainte sa-i fie socru, si apoi la cat de grasi sunt tinerii din ziua de azi... si nu mai contenea.

stand si admirandu-l cu umbrela scurgandu-mi-se pe langa pantofi si cu nasul asemenea umbrelei, m-am gandit ca daca scot banii, intentia mea vadita de a-i face vanzare il va intrerupe din suculenta povestire. dar eu nu existam. am incercat si alte doua-trei trucuri fumate de a atrage atentia: tusea magareasca, scapatul umbrelei pe jos, dar saga continua. in magazin clientii formasera deja un rand consistent si cuminte in fata lui, pe care cainele ciobanesc nici nu-l observa. nimeni nu spunea nimic. toti ascultau. dupa deja cateva minute bune in care nu reuseam cu niciun chip sa-mi fac cumparaturile nazale, am spus timid, ca si cum as fi vorbit intr-o biserica, intinzand banii: "imi cer scuze, un pachet de servetele, va rog". am primit o privire ucigatoare in loc de servetele. ciobanescul si-a aratat coltii. suparat ca i-am intrerupt povestirea si i-am stricat finalul, au mai trecut cateva zeci de secunde pana cand a improvizat ceva, si mi-a oferit in cele din urma servetelele mult-asteptate, asezandu-le pe tejghea. doar ca... nu ajungeam la servetele. tejgheaua era asezata pe lung, nu pe lat, ca un simbol al diferentei dintre vanzatorul-demiurg si cumparatorul de rand in cautare de salamuri, sampoane, tampoane sau baterii. Nu a facut niciun efort sa ma ajute sa-mi iau pachetul de servetele. Nasul meu era deja umed de nervos. Cred ca era mai usor sa puna o undita pe partea dinspre cumparatori sau un buton de comanda, astfel incat sa nu mai aiba nimeni niciodata impertinenta sa-l intrerupa din povestit.

asta fost prima privire ucigasa pe care am vazut-o astazi. Au mai urmat cateva, la casa de bilete, in autobuz, dar nasul meu era acum fericit. nimic nu-l mai putea opri din respirat. nimic nu-l mai putea opri din iubit.

M-am nascut tarziu

da, si in online, si in offline, am un sentiment de in urma, de tarziu, de intarziere... mi-e ciuda ca nu tin eu atele papusilor care joaca pe scena. e o ciuda grava, apoi o ciuda cinica, iar cand vrea sa se distreze, ciuda devine dragalasa si spune glume bune. mi-e ciuda ca eu nu stiu sa zic glume bune. imi ies uneori glumele proaste, dar glume bune nu stiu a grai... ciuda graieste insa. graieste, graieste grai ciudos!

gata, ma grabesc, ca am ramas iar in urma...

Hainele noi ale imbatatului

Am cunoscut weekendul asta un cuplu haios. EA - pasionata de filosofie. EL - pasionat de tuburi cu degajare in gaz. EA - in cautarea unui EL cu care viata si dragostea sa fie sincera, fireasca, simpla si naturala. EL - ranit de o alta EA. EA - lipsita de experienta in ale bautelor, fumatului si in ale... tot ce implica bautele si fumatul. EL - deja plictisit de baut si fumat, asa ca a ales sa se intalneasca din cand in cand cu EA. Sexul - grozav, sau cel putin asa declara separat fiecare dintre ei.

Misto, mi-am zis. Dupa care mintea mea a regizat un film pe care nu cred ca vreunul dintre cei doi ar vrea sa-l vada in cinematografe: EA-l sprijina in drum spre casa, il spala mamos in cada, il imbraca si il ajuta sa se bage in pat. Nu pentru ca EL ar fi ajuns invalid in urma unui accident de masina, ci pentru ca EL, plictisit candva de baute si fumat, s-a plictisit si de EA, si a revenit la baute. Si la fumat. Si mai ales la baute. Nu-mi dau seama care a fost mesajul mintii mele cu acest scurt-metraj, pentru ca nu m-am hotarat de cine sa-mi fie mila: de EL? de EA? de cealalta EA?

Gata!

Sunt in fata unui deadline. Ma intreb: ce s-ar intampla daca nu termin? Imi dau seama atunci ca am trait mult pentru a... termina lucruri. Sa termin de mancat, cand eram mica. Sa termin temele seara. Sa termin scoala. Sa termin in pat. Sa termin un proiect. Sa termin sedinta. Sa termin saptamana. Sa se termine frigul!!!!

Cei mai multi traiesc cu iluzia ca traiesc pentru inceputuri. Dar nu, nu! Traim sa terminam. Asteptam finalul. Traim pentru final. Si finalul trebuie sa fie apoteotic, cu usi trantite, cu puncte bine conturate sau chiar cu semne de exclamare. Daca nu terminam, e tragedie.

Ce determina dorinta asta nebuna de a pune punct la lucruri, situatii, conjuncturi, care in fapt sunt si atat, exista pentru ca noi sa invatam ceva din ele, si nu ca sa obtinem un produs finit, ca in cazul unui call-off clasic?

L-am auzit recent pe Marcel Iures rostind “nu ma preocupa popasurile, ci drumul”. Probabil ca exista in codul genetic al oamenilor mari placerea asta, iar noi, restul plebei, trebuie sa ne multumim cu fuga dupa puncte si semne de exclamare. EI, cu textul, cu povestea. NOI, cu semnele de punctuatie.!?...-...!

P.S. Nu am terminat de scris! Nu am terminat de gandit!

Sclavi fara lanturi sau un altfel de mit al... pesterii?

Daca intrebi acum un student - fie ca e la Arte, la ASE, la Comunicare, sau la Politehnica - despre optiunile lui profesionale, iar una dintre optiunile pe care i le inaintezi spre bifare ar fi publicitatea, cu greu cred ca vei obtine bifarea pe alta optiune.

Domeniul asta are asa, un fel de aura Hollywoodiana, e un fel de Cutie a Pandorei, pe care multi vor neaparat sa o deschida. Si... multi chiar o deschid! Dupa asta, povestea are trei variante.

Varianta 1: "Deschizatorul" isi interiorizeaza sistemul de agentie, poarta cu el mandria de reprezentant al tagmei peste tot, in metrou, in tren, in autobuz, in club, la scoala (oh, mai ales la scoala!), in grupul de prieteni.... Si odata cu mandria, si lanturile imaginare care leaga mandria asta de el. Sunt insa niste lanturi moi, usor flexibile, frumos mirositoare, care creeaza o placuta dependenta. Dependenta de brefuri, insighturi, meeting reports, status reports, debriefing, vizite la client, pitchuri si tot felul de astfel de minuni care il fac sa se simta semizeu. Ce nu stie "deschizatorul nr. 1"? Ca intr-un fel sau altul el se pierde, se anuleaza, isi da Delete. Ba nu, isi da Shift+Delete. Dar ii place. Se uita pe el. Se da in totalitate. Se da valorilor agentiei. Totul, pentru premii de festival. Totul, pentru un client fericit. Totul, pentru recunoastere in presa de M&A, pentru a ajunge venerat de studenti, pentru a face bani si pentru a putea sa-si cumpere o casa de vacanta la care nu va avea timp sa ajunga, sa aiba prieteni doar in agenda telefonica, sa aiba familie doar pe buletin si din cand in cand, sa poata avea o relatie amoroasa bazata pe sex si pe discutii care incep si se termina cu... "am muncit mult la spotul asta".

Varianta 2: "Deschizatorul nr. 2" poarta aceleasi lanturi ca si cel din varianta nr. 1. Diferenta sta in faptul ca ochelarii de cal care faceau in povestea anterioara sa miroasa frumos lanturile... sunt un pic defecti. In consecinta, personajul observa ce e in jur, isi da seama ca se pierde incet, incet... pe el, pierde detaliile propriei vieti, pierde momente, pierde oameni, pierde aerul de afara in favoarea aerului conditionat de birou, pierde lumina de zi pentru aceea a neoanelor colorate din agentie. Ramane insa pe loc, intre briefuri, dead-line-uri si status reports. Se complace, si ca solutie de compromis isi justifica "ramanerea" cu ridicarea in slavi a minunatului domeniu al publicitatii, cu slavirea vietii de agentie... Si uite-asa ajung la urechile bietilor studenti osanale de advertising care nu sunt decat scuze ale unor sclavi neputinciosi sa vada, sa zica nu, sa se traiasca...

Varianta 3: "Deschizatorul nr. 3" reuseste sa inchida cutia la timp. Si se recastiga. Se reconstruieste. Se redefineste pe sine ca fiinta umana libera si mai ales sincera cu ea insasi. Isi recunoaste limitele si alearga in afara, acolo unde poate sa arunce lanturile si, acolo unde tot raul vine din exterior spre interior si nu din interior si mai spre interiorul fiintei sale. Deodata, are voie sa greseasca. Are voie sa se opreasca. Are voie sa fie trist, sa rada isteric sau zica nu. Totul, pentru ca acest al treilea personaj intelege ca era vorba de un cerc vicios. Ca traia intr-un mediu al orgoliilor, intr-un joc al autoconfirmarii mincinoase, intr-un loc de unde el si oricine poate sa plece, dar prea putini o fac datorita mirajului robiei. Oamenilor le place sa fie sclavi, doar pentru ca asa pot visa sa fie stapani, desi nu toti sunt capabili sa se stapaneasca prin ei insisi.

Orice asemanare dureroasa cu persoane reale nu trebuie decat sa va duca cu gandul la un mare DE CE.

Autowelcome post

Ma numesc intr-un fel a-nume si m-am nascut pe 19 martie 2009. In blogosfera. Simt, traiesc, respir, gandesc. La fel ca si voi. Doar ca pana acum am facut-o mai mult offline.