Aveam candva o strabunica. Imi povestea despre cai. Despre imblanzitori de cai, despre sex dupa maritis, cu flacaul de la hora, din nou despre cai, despre munca, despre bani, si... evident, din nou despre sex. Pe vremea aia se numea amor, nu sex. O mica perdea, si ceva mai mult fan din capita, dupa, plus nechezat de cai, in timp ce.
Cum suntem invatati de mici sa muncim, asa o facem, imi zicea ea. Pentru bani, pentru altii, pentru sentimentul ca esti respectat, pentru ca ti-e foame...
Visurile aduc bani. Doar sa nu muncim pentru visurile altora.
Ce e mai trist e ca si educatia sexuala tot asa se facea, si bag de seama ca lucrurile nu s-au schimbat prea mult - orb, si pentru altii. La mine in familie nu, veti zice. Nici la mine, ce ai innebunit? Apoi, ce orbete vezi tu, dom'soara? Nu vezi cati sani pe saptamana sunt pe prima pagina la Click si Libertatea?! Numar par sau impar, nu conteaza. Importanta e cantitatea de autenticitate pe care o contin. Si sanii, si sexul orb.
luni, 30 martie 2009
duminică, 29 martie 2009
Un sfert de trait
Himalaya si escaladatul muntilor mi s-a parut intotdeauna maximum de extrem de exceptional de teribil si extraordinar, asta dupa saritura cu parapanta de la mii de metri altitudine (sunt oameni de saizeci de ani care fac asta: urca ei singuri pe munte, gasesc un loc bun - vale suficient de adanca - dar pentru ca vantul nu e atat cat trebuie de puternic, raman agatati de stanci pustii, deasupra unui ghetar, si sunt intamplator ridicati de pe stanci de alti alpinisti aflati in trecere catre un "optimiar"!!!)
Nu e un vis prost regizat. E intamplat. Am fost sambata la Brasov si m-am intalnit cu un ghem de femeie cu un suflet cat un munte. Un om frumos, un om cu imi place mie. La varsta de... peste 56 de ani si un metru 56, urcase mai mult de 60.000 de metri in inaltime si mai vroia un 8.000. In Himalaya. Doar femei. Primele femei in expeditie exclusiv romaneasca pe un optimiar. Prima femeie romanca pe un optmiar. Asta planuia femeia-ghem-de-aur. Am iubit-o din prima clipa. Am iubit-o pentru universul ei care a nascut astfel de "dorinti". Am iubit-o pentru puterea de a lupta cu muntele. Pentru puterea de a demonstra ca noi, cei de jos, traim un sfert din cat ne e dat sa traim. Respiram un sfert din cat ne e dat sa respiram. Vedem un sfert din cat ne e dat sa vedem. Simtim un pic mai mult, dar si simturile se atrofiaza. Visam un pic mai mult, dar avem visuri din ce in ce mai mucegaite. Da-i cu clor si ia muntele in piept! Da-i cu clor si afla ca podiumul nu e ocupat, ca sansele nu sunt inramate si nu au marginire! Da-i cu clor si traieste odata, fara sa te mai prefaci ca ai poveri nemasurate, ca nu ai timp, ca nu ai putere. Lasa scuzele, ia-te si cand simti ca nu mai poti, gandeste-te la o femeieghemdeaur care straluceste pe munti, care straluceste in avalanse, care nu face altceva decat sa isi foloseasca toata energia umana pe care cu totii o avem. E ca si cum am sta langa o usa deschisa plangand ca e incuiat. Ce incuiati, domnule, ce incuiati!
Nu e un vis prost regizat. E intamplat. Am fost sambata la Brasov si m-am intalnit cu un ghem de femeie cu un suflet cat un munte. Un om frumos, un om cu imi place mie. La varsta de... peste 56 de ani si un metru 56, urcase mai mult de 60.000 de metri in inaltime si mai vroia un 8.000. In Himalaya. Doar femei. Primele femei in expeditie exclusiv romaneasca pe un optimiar. Prima femeie romanca pe un optmiar. Asta planuia femeia-ghem-de-aur. Am iubit-o din prima clipa. Am iubit-o pentru universul ei care a nascut astfel de "dorinti". Am iubit-o pentru puterea de a lupta cu muntele. Pentru puterea de a demonstra ca noi, cei de jos, traim un sfert din cat ne e dat sa traim. Respiram un sfert din cat ne e dat sa respiram. Vedem un sfert din cat ne e dat sa vedem. Simtim un pic mai mult, dar si simturile se atrofiaza. Visam un pic mai mult, dar avem visuri din ce in ce mai mucegaite. Da-i cu clor si ia muntele in piept! Da-i cu clor si afla ca podiumul nu e ocupat, ca sansele nu sunt inramate si nu au marginire! Da-i cu clor si traieste odata, fara sa te mai prefaci ca ai poveri nemasurate, ca nu ai timp, ca nu ai putere. Lasa scuzele, ia-te si cand simti ca nu mai poti, gandeste-te la o femeieghemdeaur care straluceste pe munti, care straluceste in avalanse, care nu face altceva decat sa isi foloseasca toata energia umana pe care cu totii o avem. E ca si cum am sta langa o usa deschisa plangand ca e incuiat. Ce incuiati, domnule, ce incuiati!
miercuri, 25 martie 2009
E tejgheaua prea lunga
intru de dimineata intr-un magazin alimentar de cartier care printre salamuri vinde si sampoane, si baterii, si crema de ghete. aveam nevoie de batiste de hartie, cunoscute generic si sub numele de servetele nazale. numai ca dorinta imi e naruita de o avalansa de povesti ale vanzatorului (un domn latos, ca un caine ciobanesc) catre colega vanzatoare. a trecut de la plimbarea in parc din ziua precedenta, la o lista luuuuuuunga de cumparaturi pe care i-a pregatit-o soacra pentru pomana socrului mort inainte sa-i fie socru, si apoi la cat de grasi sunt tinerii din ziua de azi... si nu mai contenea.
stand si admirandu-l cu umbrela scurgandu-mi-se pe langa pantofi si cu nasul asemenea umbrelei, m-am gandit ca daca scot banii, intentia mea vadita de a-i face vanzare il va intrerupe din suculenta povestire. dar eu nu existam. am incercat si alte doua-trei trucuri fumate de a atrage atentia: tusea magareasca, scapatul umbrelei pe jos, dar saga continua. in magazin clientii formasera deja un rand consistent si cuminte in fata lui, pe care cainele ciobanesc nici nu-l observa. nimeni nu spunea nimic. toti ascultau. dupa deja cateva minute bune in care nu reuseam cu niciun chip sa-mi fac cumparaturile nazale, am spus timid, ca si cum as fi vorbit intr-o biserica, intinzand banii: "imi cer scuze, un pachet de servetele, va rog". am primit o privire ucigatoare in loc de servetele. ciobanescul si-a aratat coltii. suparat ca i-am intrerupt povestirea si i-am stricat finalul, au mai trecut cateva zeci de secunde pana cand a improvizat ceva, si mi-a oferit in cele din urma servetelele mult-asteptate, asezandu-le pe tejghea. doar ca... nu ajungeam la servetele. tejgheaua era asezata pe lung, nu pe lat, ca un simbol al diferentei dintre vanzatorul-demiurg si cumparatorul de rand in cautare de salamuri, sampoane, tampoane sau baterii. Nu a facut niciun efort sa ma ajute sa-mi iau pachetul de servetele. Nasul meu era deja umed de nervos. Cred ca era mai usor sa puna o undita pe partea dinspre cumparatori sau un buton de comanda, astfel incat sa nu mai aiba nimeni niciodata impertinenta sa-l intrerupa din povestit.
asta fost prima privire ucigasa pe care am vazut-o astazi. Au mai urmat cateva, la casa de bilete, in autobuz, dar nasul meu era acum fericit. nimic nu-l mai putea opri din respirat. nimic nu-l mai putea opri din iubit.
stand si admirandu-l cu umbrela scurgandu-mi-se pe langa pantofi si cu nasul asemenea umbrelei, m-am gandit ca daca scot banii, intentia mea vadita de a-i face vanzare il va intrerupe din suculenta povestire. dar eu nu existam. am incercat si alte doua-trei trucuri fumate de a atrage atentia: tusea magareasca, scapatul umbrelei pe jos, dar saga continua. in magazin clientii formasera deja un rand consistent si cuminte in fata lui, pe care cainele ciobanesc nici nu-l observa. nimeni nu spunea nimic. toti ascultau. dupa deja cateva minute bune in care nu reuseam cu niciun chip sa-mi fac cumparaturile nazale, am spus timid, ca si cum as fi vorbit intr-o biserica, intinzand banii: "imi cer scuze, un pachet de servetele, va rog". am primit o privire ucigatoare in loc de servetele. ciobanescul si-a aratat coltii. suparat ca i-am intrerupt povestirea si i-am stricat finalul, au mai trecut cateva zeci de secunde pana cand a improvizat ceva, si mi-a oferit in cele din urma servetelele mult-asteptate, asezandu-le pe tejghea. doar ca... nu ajungeam la servetele. tejgheaua era asezata pe lung, nu pe lat, ca un simbol al diferentei dintre vanzatorul-demiurg si cumparatorul de rand in cautare de salamuri, sampoane, tampoane sau baterii. Nu a facut niciun efort sa ma ajute sa-mi iau pachetul de servetele. Nasul meu era deja umed de nervos. Cred ca era mai usor sa puna o undita pe partea dinspre cumparatori sau un buton de comanda, astfel incat sa nu mai aiba nimeni niciodata impertinenta sa-l intrerupa din povestit.
asta fost prima privire ucigasa pe care am vazut-o astazi. Au mai urmat cateva, la casa de bilete, in autobuz, dar nasul meu era acum fericit. nimic nu-l mai putea opri din respirat. nimic nu-l mai putea opri din iubit.
marți, 24 martie 2009
M-am nascut tarziu
da, si in online, si in offline, am un sentiment de in urma, de tarziu, de intarziere... mi-e ciuda ca nu tin eu atele papusilor care joaca pe scena. e o ciuda grava, apoi o ciuda cinica, iar cand vrea sa se distreze, ciuda devine dragalasa si spune glume bune. mi-e ciuda ca eu nu stiu sa zic glume bune. imi ies uneori glumele proaste, dar glume bune nu stiu a grai... ciuda graieste insa. graieste, graieste grai ciudos!
gata, ma grabesc, ca am ramas iar in urma...
gata, ma grabesc, ca am ramas iar in urma...
duminică, 22 martie 2009
Hainele noi ale imbatatului
Am cunoscut weekendul asta un cuplu haios. EA - pasionata de filosofie. EL - pasionat de tuburi cu degajare in gaz. EA - in cautarea unui EL cu care viata si dragostea sa fie sincera, fireasca, simpla si naturala. EL - ranit de o alta EA. EA - lipsita de experienta in ale bautelor, fumatului si in ale... tot ce implica bautele si fumatul. EL - deja plictisit de baut si fumat, asa ca a ales sa se intalneasca din cand in cand cu EA. Sexul - grozav, sau cel putin asa declara separat fiecare dintre ei.
Misto, mi-am zis. Dupa care mintea mea a regizat un film pe care nu cred ca vreunul dintre cei doi ar vrea sa-l vada in cinematografe: EA-l sprijina in drum spre casa, il spala mamos in cada, il imbraca si il ajuta sa se bage in pat. Nu pentru ca EL ar fi ajuns invalid in urma unui accident de masina, ci pentru ca EL, plictisit candva de baute si fumat, s-a plictisit si de EA, si a revenit la baute. Si la fumat. Si mai ales la baute. Nu-mi dau seama care a fost mesajul mintii mele cu acest scurt-metraj, pentru ca nu m-am hotarat de cine sa-mi fie mila: de EL? de EA? de cealalta EA?
Misto, mi-am zis. Dupa care mintea mea a regizat un film pe care nu cred ca vreunul dintre cei doi ar vrea sa-l vada in cinematografe: EA-l sprijina in drum spre casa, il spala mamos in cada, il imbraca si il ajuta sa se bage in pat. Nu pentru ca EL ar fi ajuns invalid in urma unui accident de masina, ci pentru ca EL, plictisit candva de baute si fumat, s-a plictisit si de EA, si a revenit la baute. Si la fumat. Si mai ales la baute. Nu-mi dau seama care a fost mesajul mintii mele cu acest scurt-metraj, pentru ca nu m-am hotarat de cine sa-mi fie mila: de EL? de EA? de cealalta EA?
vineri, 20 martie 2009
Gata!
Sunt in fata unui deadline. Ma intreb: ce s-ar intampla daca nu termin? Imi dau seama atunci ca am trait mult pentru a... termina lucruri. Sa termin de mancat, cand eram mica. Sa termin temele seara. Sa termin scoala. Sa termin in pat. Sa termin un proiect. Sa termin sedinta. Sa termin saptamana. Sa se termine frigul!!!!
Cei mai multi traiesc cu iluzia ca traiesc pentru inceputuri. Dar nu, nu! Traim sa terminam. Asteptam finalul. Traim pentru final. Si finalul trebuie sa fie apoteotic, cu usi trantite, cu puncte bine conturate sau chiar cu semne de exclamare. Daca nu terminam, e tragedie.
Ce determina dorinta asta nebuna de a pune punct la lucruri, situatii, conjuncturi, care in fapt sunt si atat, exista pentru ca noi sa invatam ceva din ele, si nu ca sa obtinem un produs finit, ca in cazul unui call-off clasic?
L-am auzit recent pe Marcel Iures rostind “nu ma preocupa popasurile, ci drumul”. Probabil ca exista in codul genetic al oamenilor mari placerea asta, iar noi, restul plebei, trebuie sa ne multumim cu fuga dupa puncte si semne de exclamare. EI, cu textul, cu povestea. NOI, cu semnele de punctuatie.!?...-...!
P.S. Nu am terminat de scris! Nu am terminat de gandit!
Cei mai multi traiesc cu iluzia ca traiesc pentru inceputuri. Dar nu, nu! Traim sa terminam. Asteptam finalul. Traim pentru final. Si finalul trebuie sa fie apoteotic, cu usi trantite, cu puncte bine conturate sau chiar cu semne de exclamare. Daca nu terminam, e tragedie.
Ce determina dorinta asta nebuna de a pune punct la lucruri, situatii, conjuncturi, care in fapt sunt si atat, exista pentru ca noi sa invatam ceva din ele, si nu ca sa obtinem un produs finit, ca in cazul unui call-off clasic?
L-am auzit recent pe Marcel Iures rostind “nu ma preocupa popasurile, ci drumul”. Probabil ca exista in codul genetic al oamenilor mari placerea asta, iar noi, restul plebei, trebuie sa ne multumim cu fuga dupa puncte si semne de exclamare. EI, cu textul, cu povestea. NOI, cu semnele de punctuatie.!?...-...!
P.S. Nu am terminat de scris! Nu am terminat de gandit!
joi, 19 martie 2009
Sclavi fara lanturi sau un altfel de mit al... pesterii?
Daca intrebi acum un student - fie ca e la Arte, la ASE, la Comunicare, sau la Politehnica - despre optiunile lui profesionale, iar una dintre optiunile pe care i le inaintezi spre bifare ar fi publicitatea, cu greu cred ca vei obtine bifarea pe alta optiune.
Domeniul asta are asa, un fel de aura Hollywoodiana, e un fel de Cutie a Pandorei, pe care multi vor neaparat sa o deschida. Si... multi chiar o deschid! Dupa asta, povestea are trei variante.
Varianta 1: "Deschizatorul" isi interiorizeaza sistemul de agentie, poarta cu el mandria de reprezentant al tagmei peste tot, in metrou, in tren, in autobuz, in club, la scoala (oh, mai ales la scoala!), in grupul de prieteni.... Si odata cu mandria, si lanturile imaginare care leaga mandria asta de el. Sunt insa niste lanturi moi, usor flexibile, frumos mirositoare, care creeaza o placuta dependenta. Dependenta de brefuri, insighturi, meeting reports, status reports, debriefing, vizite la client, pitchuri si tot felul de astfel de minuni care il fac sa se simta semizeu. Ce nu stie "deschizatorul nr. 1"? Ca intr-un fel sau altul el se pierde, se anuleaza, isi da Delete. Ba nu, isi da Shift+Delete. Dar ii place. Se uita pe el. Se da in totalitate. Se da valorilor agentiei. Totul, pentru premii de festival. Totul, pentru un client fericit. Totul, pentru recunoastere in presa de M&A, pentru a ajunge venerat de studenti, pentru a face bani si pentru a putea sa-si cumpere o casa de vacanta la care nu va avea timp sa ajunga, sa aiba prieteni doar in agenda telefonica, sa aiba familie doar pe buletin si din cand in cand, sa poata avea o relatie amoroasa bazata pe sex si pe discutii care incep si se termina cu... "am muncit mult la spotul asta".
Varianta 2: "Deschizatorul nr. 2" poarta aceleasi lanturi ca si cel din varianta nr. 1. Diferenta sta in faptul ca ochelarii de cal care faceau in povestea anterioara sa miroasa frumos lanturile... sunt un pic defecti. In consecinta, personajul observa ce e in jur, isi da seama ca se pierde incet, incet... pe el, pierde detaliile propriei vieti, pierde momente, pierde oameni, pierde aerul de afara in favoarea aerului conditionat de birou, pierde lumina de zi pentru aceea a neoanelor colorate din agentie. Ramane insa pe loc, intre briefuri, dead-line-uri si status reports. Se complace, si ca solutie de compromis isi justifica "ramanerea" cu ridicarea in slavi a minunatului domeniu al publicitatii, cu slavirea vietii de agentie... Si uite-asa ajung la urechile bietilor studenti osanale de advertising care nu sunt decat scuze ale unor sclavi neputinciosi sa vada, sa zica nu, sa se traiasca...
Varianta 3: "Deschizatorul nr. 3" reuseste sa inchida cutia la timp. Si se recastiga. Se reconstruieste. Se redefineste pe sine ca fiinta umana libera si mai ales sincera cu ea insasi. Isi recunoaste limitele si alearga in afara, acolo unde poate sa arunce lanturile si, acolo unde tot raul vine din exterior spre interior si nu din interior si mai spre interiorul fiintei sale. Deodata, are voie sa greseasca. Are voie sa se opreasca. Are voie sa fie trist, sa rada isteric sau zica nu. Totul, pentru ca acest al treilea personaj intelege ca era vorba de un cerc vicios. Ca traia intr-un mediu al orgoliilor, intr-un joc al autoconfirmarii mincinoase, intr-un loc de unde el si oricine poate sa plece, dar prea putini o fac datorita mirajului robiei. Oamenilor le place sa fie sclavi, doar pentru ca asa pot visa sa fie stapani, desi nu toti sunt capabili sa se stapaneasca prin ei insisi.
Orice asemanare dureroasa cu persoane reale nu trebuie decat sa va duca cu gandul la un mare DE CE.
Domeniul asta are asa, un fel de aura Hollywoodiana, e un fel de Cutie a Pandorei, pe care multi vor neaparat sa o deschida. Si... multi chiar o deschid! Dupa asta, povestea are trei variante.
Varianta 1: "Deschizatorul" isi interiorizeaza sistemul de agentie, poarta cu el mandria de reprezentant al tagmei peste tot, in metrou, in tren, in autobuz, in club, la scoala (oh, mai ales la scoala!), in grupul de prieteni.... Si odata cu mandria, si lanturile imaginare care leaga mandria asta de el. Sunt insa niste lanturi moi, usor flexibile, frumos mirositoare, care creeaza o placuta dependenta. Dependenta de brefuri, insighturi, meeting reports, status reports, debriefing, vizite la client, pitchuri si tot felul de astfel de minuni care il fac sa se simta semizeu. Ce nu stie "deschizatorul nr. 1"? Ca intr-un fel sau altul el se pierde, se anuleaza, isi da Delete. Ba nu, isi da Shift+Delete. Dar ii place. Se uita pe el. Se da in totalitate. Se da valorilor agentiei. Totul, pentru premii de festival. Totul, pentru un client fericit. Totul, pentru recunoastere in presa de M&A, pentru a ajunge venerat de studenti, pentru a face bani si pentru a putea sa-si cumpere o casa de vacanta la care nu va avea timp sa ajunga, sa aiba prieteni doar in agenda telefonica, sa aiba familie doar pe buletin si din cand in cand, sa poata avea o relatie amoroasa bazata pe sex si pe discutii care incep si se termina cu... "am muncit mult la spotul asta".
Varianta 2: "Deschizatorul nr. 2" poarta aceleasi lanturi ca si cel din varianta nr. 1. Diferenta sta in faptul ca ochelarii de cal care faceau in povestea anterioara sa miroasa frumos lanturile... sunt un pic defecti. In consecinta, personajul observa ce e in jur, isi da seama ca se pierde incet, incet... pe el, pierde detaliile propriei vieti, pierde momente, pierde oameni, pierde aerul de afara in favoarea aerului conditionat de birou, pierde lumina de zi pentru aceea a neoanelor colorate din agentie. Ramane insa pe loc, intre briefuri, dead-line-uri si status reports. Se complace, si ca solutie de compromis isi justifica "ramanerea" cu ridicarea in slavi a minunatului domeniu al publicitatii, cu slavirea vietii de agentie... Si uite-asa ajung la urechile bietilor studenti osanale de advertising care nu sunt decat scuze ale unor sclavi neputinciosi sa vada, sa zica nu, sa se traiasca...
Varianta 3: "Deschizatorul nr. 3" reuseste sa inchida cutia la timp. Si se recastiga. Se reconstruieste. Se redefineste pe sine ca fiinta umana libera si mai ales sincera cu ea insasi. Isi recunoaste limitele si alearga in afara, acolo unde poate sa arunce lanturile si, acolo unde tot raul vine din exterior spre interior si nu din interior si mai spre interiorul fiintei sale. Deodata, are voie sa greseasca. Are voie sa se opreasca. Are voie sa fie trist, sa rada isteric sau zica nu. Totul, pentru ca acest al treilea personaj intelege ca era vorba de un cerc vicios. Ca traia intr-un mediu al orgoliilor, intr-un joc al autoconfirmarii mincinoase, intr-un loc de unde el si oricine poate sa plece, dar prea putini o fac datorita mirajului robiei. Oamenilor le place sa fie sclavi, doar pentru ca asa pot visa sa fie stapani, desi nu toti sunt capabili sa se stapaneasca prin ei insisi.
Orice asemanare dureroasa cu persoane reale nu trebuie decat sa va duca cu gandul la un mare DE CE.
Autowelcome post
Ma numesc intr-un fel a-nume si m-am nascut pe 19 martie 2009. In blogosfera. Simt, traiesc, respir, gandesc. La fel ca si voi. Doar ca pana acum am facut-o mai mult offline.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
